Biografia

15 august 1944

ing. Dănuţ ŞERBAN (@)

Cu 70 de ani în urmă, la 15 august 1944, Ştefania Mărăcineanu a părăsit această lume care a fost prea puţin recunoscătoare faţă de contribuţia pe care savanta a avut-o la promovarea inteligenţei româneşti într-o Europă ce nu era încă pregătită să acorde egalitate în tratament celor ce proveneau din state ce nu făceau parte dintre marile puteri occidentale.

S-a născut la data de 17 iunie 1882, la ora 21:00, la Bucureşti, într-o casă din strada Fundătura Câmpului nr.19 (astăzi, str. Luncşoara), suburbia Sf. Ioan Moşi, una dintre cele 25 de suburbii ale sectorului, foarte aproape de Şoseaua Ştefan cel Mare. Adresa aparţinea de Circa de poliţie nr. 3, de Judecătoria Ocol 5, de sectorul poştal 3 şi de percepţia fiscală 7. Naşterea a fost înregistrată a doua zi, la 18 iunie ora 13:15, de către Dimitrie Brăescu, ofiţerul Stării Civile a Sectorului 1 de Galben. Conform planului cadastral din 1895-1898, la acea adresă era proprietar Petrea M. Boeru.

În actul nr. 680, Ştefania Mărcineanu (pentru că aşa a fost ea înregistrată prima dată) este înregistrată ca fiind de religie ortodoxă, fiica naturală a Sevastiei, de profesie “manageră”, în vârstă de 20 de ani. Declararea naşterii a fost făcută de moaşa Theressa Kraus (41 de ani) din strada Moşilor, martori fiind doctorul Carol Hilsenbeck (54 de ani), domiciliat în str. Armenească nr. 10, şi Moritz Grossenfeld (64 de ani), “vaccinator” domiciliat în str. Victoriei nr. 216. Prin ordonanţa nr. 9573 din 22 mai 1940, Tribunalul Ilfov Secţia III Contencios Civil va corecta actul de naştere, la cererea Ştefaniei, înscriind numele cu care o cunoaştem astăzi Ştefania Mărăcineanu.

Şcoala normală Azilul “Elena Doamna”

Încă de la sosirea în Bucureşti la începutul anului 1853, doctorul Carol Davila începe să facă reforme în domeniul pe care-l avea în responsabilitate organizarea serviciului sanitar al armatei. Erau ani foarte tulburi, când eram “ajutaţi” fie de trupele ruse, fie de trupele otomane, fie de cele austriece, care mai de care înghesuindu-se să se îmbogăţească pe spatele micilor principate. La iniţiativa sa, îngrijirea copiilor săraci este preluată de Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Interne. Dr. Davila va iniţia la 8 aprilie 1860 crearea unui mic azil cu circa 40 de orfane.

În 1862, Principesa Elena, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, bun prieten al lui Davila, ia decizia de a sprijini această iniţiativă şi propune construirea unui azil adecvat folosind un prim fond dat de soţul ei, mărit ulterior prin subscripţie publică. Ideea călăuzitoare a acestui azil a fost să asigure copiilor oropsiţi, cu deosebire a celor părăsiţi şi a orfanilor nelegitimi, şansa de a deveni cetăţeni de nădejde, să nu simtă nedreptatea ce li s-a făcut de părinţii lor la vârsta la care nu se pot apăra.

Ulterior abdicării lui Cuza (1866) şi proclamării domnitorului Carol I, Regina României Pricipesa Elisabeta, preia ştafeta patronării acestui aşezământ de binefacere.

La Azilul “Elena Doamna” o găsim pe Ştefania înscrisă în Foaia matricolă a clasei a IV-a primare în anul şcolar 1892-1893 la nr. 122, orfană, având ca institutor pe d-na. E. Teodorescu.

De pe acum Ştefania a manifestat înclinaţie spre studiu, notele sale la ştiinţe, matematică şi limba română fiind foarte bune, în majoritate de 9 şi 10, media de absolvire (7,77) fiind scăzută datorită altor materii, precum dexterităţi şi lucru de mână. Se pare însă că sănătatea nu o prea ajută, fiind nevoită să dea examenele de promovare cu o comisie specială abia în anul următor, la 24 septembrie 1894. La final se clasează în zona de mijloc a listei mediilor de absolvire, pe poziţia 17 din 35, fiind declarată promovată în clasa I normală.

Şcoala Centrală de fete

La data de 19 martie 1851, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, aproba înfiinţarea în Bucureşti a “Pensionatului Domnesc de fete” sau, după cum declară prima directoare a şcolii puţin mai târziu, “Pensionnat des demoiselles nobles de la Valachie”, aprobare ce se va concretiza abia la 20 noiembrie 1852. Această iniţiativă nu este deloc întâmplătoare dacă ne amintim că în 1832 redactează un “program de studii pentru un pensionat de fete” iar soţia sa, Doamna Elisabeta, născută Cantacuzino, este cea care, la 1843, înfiinţează prima şcoală primară din Bucureşti. Astfel este pusă piatra de temelie a actualei Şcoli Centrale, şcoală ce va deveni în timp echivalenta feminină a liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii mai devreme. Şcoala nou înfiinţată este destinată fiicelor unor demnitari care se distinseseră în serviciul public şi cărora statul, drept recunoaştere şi recompensă, le asigura în mod gratuit buna educaţie a copilelor. În 1890, Ion Mincu, părintele arhitecturii româneşti, este cel care construieşte actualul edificiu al Şcolii Centrale. Din 1892, directoare apare ca fiind d-ra Chrisanta Christeanu (d-na Romniceanu), profesoară la această şcoală încă din 1882, prima licenţiată în ştiinţe fisico-chimice a Universităţii din Bucureşti (1887). Până în 1900 Şcoala Centrală de fete suferă mai multe reforme în organizarea cursurilor şi anilor de studii.

Din Registrele matricole ale acelei perioade rezultă că Ştefania a terminat clasa I în anul şcolar 1899-1900. Modificarea ce a intervenit în 1900, prin crearea unui ciclu de gr.I, a condus la situaţia în care Ştefania a fost înregistrată în clasa a VI-a în 1900-1901 şi în clasa a VII-a în 1901-1902. În Catalogul clasei a VIII-a a Liceului “Şcoala superioară de gr. II”, promoţia 1902-1903, o găsim menţionată la poz.15. Notele o situează într-o poziţie de mijloc, fiind atrasă mai mult de matematică şi ştiinţe naturale. În iunie 1903 Ştefania absolvă liceul (maturitatea). I se eliberează diploma nr. 17 din 1904 ce confirmă absolvirea liceului la secţia clasică. Dorind să urmeze o carieră ştiinţifică şi să continue studiile la Universitatea din Bucureşti, va susţine diferenţe la matematică şi fizică la liceul real obţinând certificatul nr. 1081 din 1904. În această perioadă Ştefania are printre colegi pe Elena Malaxa, cea care va deveni ulterior directoare a Şcolii Centrale de fete.

Universitatea Bucureşti Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice

Începând cu 1907 urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia Fizico-Chimice. O găsim în 1908-1909 şi 1909-1910 înscrisă în anul II, respectiv anul III, colegă fiind la această secţie cu Eliza Leonida dar şi cu Ioan I. Cantacuzino şi Cristian Musceleanu, ambii înscrişi cu un an înainte. De fapt, şi după facultate ea va profesa alături de o parte dintre aceştia. Dintre toţi însă, Cristian Musceleanu va fi cel mai apropiat colaborator şi prieten. Alături de Ştefania, acesta este preferat al profesorului Dimitrie Bungeţianu.

Pe parcursul celor 3 ani de studiu Ştefania va studia geometria analitică cu Gheorghe Ţiţeica, analiza infinitezimală şi elemente de mecanică cu profesorul Nicolae Coculescu, fizică I (gravitate, căldură şi electricitate) cu profesorii Dimitrie Negreanu şi Dimitrie Bungeţianu, fizica II (acustica şi optica) cu profesorul Constantin Miculescu, chimie anorganică cu profesorul G.G. Longinescu, chimie organică cu profesorii Constantin Istrati şi Adrian Ostrogovich, chimie agricolă şi mineralogie.

În cei trei ani făcuţi în Universitate Ştefania a fost scutită de taxe, foarte probabil datorită situaţiei ei de copil orfan. A absolvit facultatea (şi-a susţinut examenul de licenţă - absolutoriul) în 1910 primind diploma de licenţă nr. 28/1910.

Pe 29 mai 1910 Constantin Miculescu, şeful laboratorului de Fizică moleculară, Acustică şi Optică, înaintează un referat de recomandare a lucrării studentei Ştefania Mărăcineanu, cu titlul “Interferenţa luminii şi aplicarea ei la măsurarea lungimii de undă”, pentru a primi premiul Hillel, acordat anual de către Universitate lucrărilor de laborator conform art. 22 lit. b din Regulamentul fondurilor universitare. Dintr-un total de 1500 lei, Ştefania Mărăcineanu va primi, alături de alţi 4 studenţi de la alte laboratoare, suma de 300 de lei.

Ştefania încheie facultatea cu diploma de licenţă nr. 6011 din 17 dec. 1910 în ştiinţe fizico-chimice, precum şi certificatul nr. 111 din 11 noiembrie 1911 ce dovedeşte că a urmat la Universitate, timp de doi ani, cursuri de Pedagogie.

Profesorul Traian D. Gheorghiu, membru al Academiei Române, în calitatea sa de fost coleg de facultate, îşi amintea în 1976 că Ştefania Mărăcineanu “era o persoană vioaie, foarte bună colegă, o făptură atât de micuţă care mira prin atâta energie era un stimul pentru toţi, o revelaţie, un îndemn către aspiraţii înalte”.

Prima etapă în cariera profesională (1910-1919)

În decembrie 1910 Ştefania Mărăcineanu îşi începe cariera profesională, în calitate de cadru didactic suplinitor. Pentru început (dec. 1910 / 1 sept. 1911), predă ştiinţe fizico-chimice la Şcoala normală din Bucureşti (Azilul Elena Doamna) şi la Şcoala Centrală. De la 8 ianuarie 1911 suplineşte pe d-na Sevasta Popescu la catedra de ştiinţe matematice şi fizico-chimice, pentru ca în anul şcolar următor (20 sept. 1911 / 1 apr. 1912) să fie numită cadru didactic suplinitor de fizico-chimice la Şcoala secundară de fete nr. 2 Internat din Bucureşti şi la şcolile secundare de fete de gr. I nr. 2 şi de gr. II nr. 1.

Din aprilie până în septembrie 1912, este transferată ca profesoară de matematică la Şcoala Secundară Ploieşti, dar în anul şcolar următor (1912/1913) revine la catedra de fizico-chimice a Şcolii Centrale. Este anul în care este numită directoare Maria Delavrancea, născută Lupaşcu, soţia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Anul şcolar 1913/1914 îl face la Iaşi pentru a-şi obţine capacitatea. În ianuarie 1914 obţine examenul de capacitate în învăţământ pentru profesorii secundari, prima pe ţară, fiind numită profesoară la Şcoala Centrală. Mai exact, după 4 ani de activitate ca suplinitor, prin ordinul 78220/29.08.914 este titularizată cu titlu provizoriu la Şcoala secundară gr.II din Craiova, la catedra de fizico-chimice. Este însă detaşată la Bucureşti la şcoala de fete “Internat”, catedra de ştiinţe fizico-chimice a cărei titulară (d-na Chr. Râmniceanu) este în concediu şi ulterior pensionată.

Prin ordinul nr. 52.639 din 3 iulie 1915, Ştefania este numită la catedra de ştiinţe fizico-chimice a Şcolii secundare gr. II Internat (Şcoala Centrală de fete din Bucureşti). Aici Ştefania va rămâne titulară până la 1 noiembrie 1940, când este obligată să demisioneze, alegând să funcţioneze numai la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti.

În anul 1915-1916 Ştefania Mărăcineanu este temporar detaşată la catedra de matematică a Şcolii Profesionale din Câmpulung Muscel, printre altele şi pentru a-şi îngriji sănătatea zdruncinată de eforturile făcute şi oboseala adunată, localitatea fiind recunoscută pentru capacităţile curative, în special pentru bolile de plămâni. Începând cu august 1916 Şcoala Centrală de Fete îşi încetează temporar activitatea, ca urmare a războiului, până în ianuarie 1920. Drept urmare, Ştefania Mărăcineanu se mută la Externatul secundar de fete nr. 2 “Carmen Sylva” unde ocupă catedra de ştiinţe fizico-chimice a doamnei B. Murnu, predând alături de dra. Niţescu, o altă profesoară de ştiinţe. (aprilie noiembrie 1917). Din cauza stării de sănătate, timp de 10 luni după ce a fost numită provizoriu are un concediu de boală precum şi mai multe absenţe datorate stării de sănătate.

Prin adresa nr.30786 din 19 oct 1918, Direcţiunea Învăţământului Secundar şi Superior din cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor informează Şcoala Secundară de fete gr. II Internat că Ştefania Mărăcineanu va relua predarea ştiinţelor fizico-chimice precum şi funcţionarea ca dirigintă.

Pentru a obţine definitivarea ca profesoară secundară, Ştefania primeşte mai multe referinţe din partea foştilor şi actualilor colegi şi şefi. În referinţele pe care le dă directoarea Şcolii Centrale se scoate în evidenţă înclinaţia deosebită pe care o are pentru experiment:

“Profesoară distinsă, Dra. Şt. Mărăcineanu frecventează şcoala foarte regulat, cursul îl face conform principiilor pedagogice, căutând să concretizeze ideile abstracte prin aplicarea principiilor în experienţe, pe care le face la orice ocazie în faţa elevelor, punându-le să lucreze chiar singure”.
Maria Delavrancea, 27 mai 1919.

În urma documentelor depuse, Ştefania Mărăcineanu primeşte definitivatul în iulie 1919.

Începutul carierei de cercetător. Paris (1919-1929)

1919 marca sfârşitul Primului Război Mondial, economia românească simţindu-se slăbită; are loc o schimbare a structurii relaţiilor externe pe care le stabilea România. Drept urmare, Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor Direcţiunea învăţământului secundar şi superior, condusă la acea vreme de Constantin Kiriţescu, ia decizia de a sprijini formarea de specialişti români prin specializarea în străinătate, în domenii de interes pentru dezvoltarea economică a statului român, a cadrelor didactice tinere. Ca atare, este transmisă o circulară prin care se solicita din partea instituţiilor de învăţământ secundar şi superior formularea de propuneri nominale pentru specializarea în străinătate, în state aliate sau neutre. Putem considera că acesta este elementul ce a determinat începerea unei cariere de cercetător pentru Ştefania. În 1919 Ştefania obţine o bursă la Paris acordată de Ministerul Ştiinţelor din România, cu sprijinul Directorului General al Învăţământului Secundar, istoricul şi profesorul Constantin Kiriţescu.

La Universitatea Sorbonne va urma timp de un an cursurile de radioactivitate ale Mariei Curie la Institutul Radiumului.

Conform propriei declaraţii, în anul 1920 Ştefania va efectua experimente cu Actiniu X sub coordonarea lui André-Louis Debierne. Începând din octombrie 1921 îşi pregăteşte doctoratul în fizică, sub îndrumarea lui Georges Urbain cel care va prezenta în cadrul Academiei de Ştiinţe de la Paris lucrările doctorandei românce. Obiectul tezei îl constituie determinarea constantei de dezintegrare a poloniului, având în vedere că valorile măsurate până atunci variau într-o gamă prea extinsă, şi a cauzelor care contribuie la această dispersie a măsurătorilor. Experimentele sunt realizate la Institutul Radiului sub coordonarea doamnei Marie Curie.

La 26 mai 1924 Ştefania Mărăcineanu susţine, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, lucrarea de doctorat cu titlul Cercetări privind constanta poloniului şi penetrarea substanţelor radioactive în metale, pentru care a primit calificativul Très Honorable şi diploma nr.10/1924 de doctor în ştiinţe fizice. Marie Curie a cooptat-o în echipă şi ar fi declarat ulterior:

Domnişoara Mărăcineanu a lucrat mai mulţi ani în laboratorul meu şi recent a obţinut titlul de doctor în ştiinţe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei ştiinţifică.”

Dovadă a recunoştinţei deosebite faţă de dascălul său, Ştefania îi acordă marii savante prima dedicaţie din deschiderea tezei:

“Doamnei Curie, Dovadă a admiraţiei şi recunoştinţei respectuoase.”

Două pagini mai departe, în introducerea la disertaţie, ea continuă:

“Înainte de a începe expunerea acestui memoriu să-mi fie permis să exprim faţă de Doamna Curie profunda mea recunoştinţă şi dovada unei respectuoase şi mari afecţiuni. După aceşti ani de studiu petrecuţi alături de ea, voi păstra amintirea de neuitat a geniului şi bunătăţii sale.”

Imediat continuă cu încă o dedicaţie, pentru Irene Curie:

“Îi adresez domnişoarei Irene Curie expresia deosebitei mele prietenii şi călduroasele mele mulţumiri pentru sfaturile sale şi interesul sincer manifestat faţă de aceste lucrări.”

Faptul că a inclus această dedicaţie poate fi explicat nu numai prin poziţia deosebită pe care a avut-o Irene Curie, ca fiică a celei care a îndrumat-o atent pe Ştefania în această perioadă, dar şi urmare unei colaborări apropiate, fapt uşor de constatat din subiectele pe care le-au abordat cele două doctorande în lucrările prezentate în faţa Academiei de Ştiinţe de către acelaşi membru al Academiei Georges Urbain. Fără a mai vorbi de faptul că disertaţiile au fost susţinute la un interval de numai 10 luni între ele.

Încă un aspect demn de remarcat referitor la acest moment: teza a mai fost dedicată memoriei mamei sale, precum şi doamnei Elena Cornescu (născută Mano/Manu):

“Tandră şi recunoscătoare amintire.”

Cine era această doamnă? Membră a unei vechi familii boiereşti cu rădăcini în Italia, a cărei genealogie începe cu secolul al XVI-lea, Elena (1832-1916) este fiica lui Ioan Manu (1803-1874), mare vornic şi caimacam al Ţării Româneşti, şi sora mai mare a celor 4 fraţi. Dedicaţia făcută de Ştefania Mărăcineanu, alături de cea făcută mamei sale şi profesoarei Marie Curie, trebuie să fi fost bine întemeiată. Cel mai probabil, este că a fost ca şi mama ei. Oare să o fi ajutat după ce a rămas orfană, sau şi mai înainte? Ceea ce sigur putem spune este că George Manu (1903-1961), unul dintre nepoţii ei de frate, a parcurs un traseu similar. A urmat Secţia fizico-chimice a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, s-a instruit la Institutul Radiului cu Marie Curie şi a început o carieră didactică la Secţia fizico-chimice a Universităţii din Bucureşti. Este evidentă influenţa comună în cele două destine umane, pe care o putem atribui Elenei Cornescu Manu.

În anul 1924 Ştefania Mărăcineanu se întoarce în ţară pentru scurt timp, la 1 ianuarie 1925 fiind numită asistentă suplinitoare la Laboratorul de Gravitate, Căldură şi Electricitate din cadrul Catedrei cu acelaşi nume. Laboratorul era condus de Chr. Musceleanu, fostul ei coleg de facultate. Profesorul Dimitrie Bungeţianu, şeful acestei catedre, îi promite tot sprijinul pentru a înfiinţa un laborator pentru studiul radioactivităţii. Pe lângă faptul că Ştefania fusese una dintre elevele sale la Facultatea de Ştiinţe, Bungeţianu mai avea şi un alt interes profesional fizica atmosferei terestre şi meteorologia.

După revenirea în ţară, Ştefania Mărăcineanu prezintă Academiei Române o lucrare proprie conţinând observaţii din perioada de doctorat. Deşi abia trecuseră câteva luni de la susţinerea tezei, Ştefania are un mod de exprimare ciudat când se referă la procesul studiat:

“... efect pe care l-am interpretat atunci printr-o penetrare a substanţei active în suportul metalic.”

Cu alte cuvinte, acum nu ar mai da aceeaşi interpretare!
Şi mai spune ea:

“Aceste cercetări şi altele care au mai urmat, în parte la Institutul Radiului din Paris, mi-au dat de gândit că nu e vorba doar de o simplă penetrare ci, mai degrabă, de o excitare simultană a suportului metalic de către substanţa activă (radioactiv) şi de către soare!”

În iulie 1925 Ştefania pleacă iar la Paris, fiind admisă ca personal voluntar la Observatorul Astronomic din Meudon. Nota prezentată Academiei Române de către Nicolae Vasilescu Karpen şi experienţa obţinută de tânăra fiziciană româncă în laboratorul doamnei Marie Curie au atras interesul şi sprijinul prof. Henri-Alexandre Deslandres, care studiase aceste fenomene şi făcuse şi el ipoteza (1898) că soarele trimite radiaţii ce ar provoca radioactivitatea. Deslandres îi pune la dispoziţie un mic laborator în incinta Observatorului, orientat cu faţa spre sud, şi aparatele necesare continuării cercetărilor. Experimentele şi observaţiile făcute de Ştefania erau tratate cu interes în mediile academice, dar interpretarea lor se lăsa încă aşteptată, fiind necesar a se realiza şi alte experimente. Deslandres scria:

“... Fenomenul nu poate fi atribuit doar poloniului, ale cărui radiaţii nu traversează lamela. Aceste fapte sunt foarte interesante, dar interpretarea lor exactă va necesita probabil lungi (perioade de) cercetări.”

La îndemnul lui Deslandres, Ştefania aprofundează cercetările. În acest scop primeşte de la acesta câteva foi ce au fost înlocuite de pe acoperişul Observatorului. Realizate din plumb, zinc şi fier, ele au stat pe acoperiş, expuse la soare, un mare număr de ani. Concluziile ei dezbină lumea ştiinţifică.

În iulie 1927, Édouard Herriot, om politic francez, la acea dată ministrul instrucţiunii publice şi artelor frumoase, scria Elenei Văcărescu, membră de onoare a Academiei Române încă din 1925 prima femeie în afara celor două regine ale României, şi reprezentantă a României la Societatea Naţiunilor:

“directorul Observatorului din Paris, care apreciază în mod deosebit activitatea ştiinţifică a domnişoarei Mărăcineanu, este dispus să îi asigure un loc la Observator atâta timp cât ea doreşte”.

Cu acea ocazie Herriot a trimis şi o tăietură din ziarul “Le Matin” din 31 mai 1927 în care un articol cu titlul “Plumbul şi radioactivitatea” menţiona prezentarea susţinută la Academia de Ştiinţe din Paris, referitor la radioactivitatea pe care o prezenta plumbul expus o lungă durată de timp la soare. Deşi mecanismul nu era explicabil, se estima încă de atunci că era vorba de “o descoperire de foarte mare însemnătate”. De unde până unde această discuţie? Salonul Elenei Văcărescu, din Paris, era recunoscut pentru discuţiile despre politică şi literatură, gazda fiind o animatoare entuziastă şi neobosită în propaganda pentru idealurile de unitate şi independenţă ale României.

Începând cu 1 august 1928 Deslandres face cererea de pensionare, dar ocupă încă funcţia de director până 1 noiembrie 1929, când este numit înlocuitorul său. Schimbarea conducerii a coincis cu o perioadă dificilă pentru instituţie, din punct de vedere financiar, precum şi cu jocuri politice la care au fost supuşi angajaţii. Laboratorul de radioactivitate se desfiinţează (ulterior - aprilie 1935 - se va înfiinţa un serviciu de Fizică Cosmică). Deci, nu întâmplător acesta este şi momentul în care Ştefania se întoarce în ţară.

Revenirea în ţară (1929-1942)

În 1929 s-a întors în România şi a devenit colaboratoare a profesorului Dimitrie Bungeţianu la Universitatea din Bucureşti. În această perioadă Ştefania, cu ajutorul profesorului Bungeţianu, pune bazele predării radioactivităţii în România. În acest sens va începe să adune echipamente, inclusiv cumpărate din bani proprii, pentru Secţia de radioactivitate a Laboratorului de Gravitate, Căldură şi Electricitate, practic primul laborator de radioactivitate din Romania.

Odată cu revenirea în ţară Ştefania îşi va relua cariera didactică, atât în învăţământul secundar, unde îşi păstrase titularizarea, cât şi în învăţământul superior, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, acolo unde obţinuse un post de asistent în 1925, când revenise pentru scurt timp în ţară. De asemenea, îşi prezintă şi publică teoriile sale privind efectul radiaţiei solare asupra radioactivităţii atât la Academia Română cât şi în Buletinul de Ştiinţe Fizice.

După 10 ani de studiu şi cercetare, Ştefania, oprindu-se o clipă, se întreabă:

“Imensa cantitate de energie expulzată de atom este efectul unui fenomen spontan? Atomul explodează de la sine, sau această explozie este provocată de o excitaţie externă: spre exemplu, de radiaţie? Acest fenomen are caracter general, sau caracterizează doar câteva corpuri privilegiate, având masă atomică ridicată?”

Acest gen de întrebări dovedesc perspectiva pe care o întrezăreau cercetătorii pentru acest domeniu de studiu, din punct de vedere al energiei pe care o avea omenirea la dispoziţie.

Cu ocazia Conferinţei ţinute la Şcoala centrală de fete şi la Fondaţia Universitară Carol I, “Radioactivitatea şi constituţia materiei. Efectul razelor solare în fenomenele radioactive.”, în 1929, Ştefania aduce mulţumiri unor importante personalităţi ce i-au marcat destinul, începând cu Principesa Elena, soţia domnitorului Cuza, şi Regele Ferdinand, continuând cu Constantin Kiriţescu director general al învăţământului secundar, prof. univ. Bungeţianu, Elena Rădulescu Pogoneanu directoarea Şcolii Centrale de Fete, principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino ce a sprijinit-o în anii petrecuţi la Paris şi a prezidat şedinţa în care a fost prezentat materialul, şi astronomul francez H. Deslandres, fost director al Observatorului din Paris.

“Aduc memoriei neuitatului şi iubitului nostru Rege Ferdinand prinosul recunoştinţei mele. Majestatea voastră continuă spiritul marelui şi multregretatului nostru Rege de a încuraja propăşirea ştiinţei, mai ales când aceasta poate fi legat de un nume românesc. Sunt respectuos recunoscătoare de asemenea A.S.R. Principesei Elena pentru înalta bunăvoinţă de care A.S.R. îmi face semn.”

Aşa cum a simţit oricare tânăr cercetător la un moment dat, că trebuie să se consulte cu colegii săi mai experimentaţi, dar să aibă tăria de a-şi susţine opiniile, aşa a procedat şi Ştefania. Atunci când a încercat să răspundă la una dintre întrebările puse de mentorul său şi preşedinta comisiei de doctorat: “de unde provin variaţiile timpului de dezintegrare a poloniului?”, explicaţia oferită, cum că radiaţia solară ar fi fost cea care ar fi condus la acea creştere sesizată în radioactivitatea emisă de plumb, nu a fost îmbrăţişată şi de Marie Curie.

“Deci soarele părea a provoca radioactivitatea. Această provocare părea a se face ca şi când soarele provoca explozia, care apoi se continua şi se propaga dela sine din atom în atom, pentru a se stinge cu timpul.
Comunicând aceasta d-nei Curie, nu am căzut de acord.
Am continuat apoi aceste cercetări în mod independent şi pe răspunderea mea personală. O parte din aceste cercetări în 1924, au fost făcute în Laboratorul D-lui Profesor Bungetzianu la Universitatea din Bucureşti, care le-a încurajat mult.”

Lucrul în laborator, mai ales în Laboratorul astronomului Deslandres, reprezintă ocazia să-şi întărească convingerile:

“Am tras concluzia deci că micile variaţii inexplicabile erau datorite soarelui şi că deci ipoteza că nimic nu poate modifica ori influenţa dezintegrarea unei substanţe radioactive cădea.”

Printre alte experimente efectuate de diverse echipe de cercetători se numără şi cele realizate la Amsterdam de echipa Smits-MacGillavry. Deşi rezultatele obţinute de echipa olandeză confirmă complet rezultatele obţinute de Ştefania, opinia acestora a fost că concluziile trase de Ştefania sunt premature şi ei nu pot îmbrăţişa interpretarea dată de cercetătoarea româncă:

... noi am confirmat complet rezultatele D-rei Mărăcineanu. Dar analiza spectroscopică asociată acestor cercetări ne-a dat încă rezultate provizorii, astfel că pentru moment nu suntem încă în măsură să le publicăm.
Am anunţat unele dintre aceste rezultate provizorii într-o scrisoare adresată domnului Deslandres, fostul director al Observatorului, dar această informaţie nu era destinată a fi publicată.
Însă D-ra Mărăcineanu, care nu cunoştea acest lucru, a publicat unele informaţii în nota sa către Academia Română; ceea ce regretăm mult, fiind astfel obligaţi să spunem că această publicare este prematură şi că nu suntem de acord cu interpretarea ei.

Deslandres admite şi el că anunţul făcut de Ştefania, privind analiza spectrală, a fost prematur. Totuşi, în încheiere, el arată că trebuie apreciată contribuţia adusă de Ştefania şi că ideea unei posibile influenţe a unei radiaţii asupra fenomenului radioactivităţii nu trebuie exclusă a priori.

Prin memoriul nr. 3925/26 mai 1932, Ştefania solicita să fie definitivată pe postul de asistentă:

“Domnule Decan,
Subsemnata Ştefania Mărăcineanu,... vin a vă ruga să binevoiţi a prezenta cererea aceasta spre definitivarea mea şi a o susţine în Consiliul Profesoral al Facultăţii. Alătur aici: (1) scrisoarea Dlui Profesor Bungetzianu, din care reiese interesul ce D-sa acordă lucrărilor de radioactivitate precum şi a dezvoltării acestui studiu în Universitatea noastră, (2) Recomandarea D-nei Curie în urma cercetărilor executate în Laboratorul D-sale, (3) Reproducerea fotografică a paginii din tabla de materii din tratatul Radioactivität de S. Meyer şi Schweidler apărut la Berlin în 1927, unde sunt enumărate lucrările mele ce au apărut la Academia franceză şi română...
La noi pe lângă Laboratorul de Căldură şi Electricitate am organizat un Laborator de Radioactivitate prevăzut cu cele mai noi aparate de măsură în radioactivitate ca: Electroscopul Laborde, Electrometrul Szilard şi Electrometrul cu cadrane Pierre Curie şi quartzul compensator. Aceste aparate sunt unele cumpărate de mine deşi nu dispun de avere personală şi altele de regretatul Prof. Bungetzianu după cererea mea. Ele sunt puse la dispoziţia studenţilor pentru lucrări ce execută împreună cu mine de 2 şi chiar 3 ori pe săptămînă.
În acelaşi timp am reparat aceste aparate, ce sosiseră deteriorate de la Paris ...
În toată viaţa mea încă de pe băncile Universităţii am dat dovadă de iubire de muncă şi de cercetări ştiinţifice. Aceasta se poate constata şi din cariera mea de profesoară sec(undară).
Nu m'am dat nici o dată îndărăt de la muncă, căreia i-am închinat viaţa pe terenul didactic şi pur ştiinţific şi sper Domnule Decan că atît D-voastră cât şi onoratul Consiliu veţi aprecia aceasta şi veţi vedea chiar că merit a fi numită şef de secţie.

După cum rezultă dintr-o nouă cerere (No. 4534/1933), prin care Ştefania reînnoieşte solicitarea definitivării ca asistent şi numirea ca şefă a secţiei de Radioactivitate, putem afla argumentele pe care dl. Chr. Musceleanu, succesorul lui Bungetzianu, le invocă (poate că reale până la un punct) pentru a nu da curs solicitării: restricţiile financiare impuse la sfârşitul anului 1932. În această cerere Ştefania face o nouă propunere: înfiinţarea unei Conferinţe, pe lângă secţia de Radioactivitate propusă anterior. Şi ca să elimine eventualele bariere financiare, menţionează că nu are nicio pretenţie de creştere a salariului. Ea insistă în această cerere pe beneficiile pe care le poate aduce studiul acestei discipline şi interesul de care se bucură în alte state.

Una dintre preocupările deosebite ale Ştefaniei a reprezentat-o şi legătura dintre radioactivitate şi meteorologie. Interesul a apărut din perioada când studia la Observatorul din Meudon. La revenirea în ţară este încurajată de profesorii Bungetzianu şi Nicolea Vasilescu Karpen. Primul experiment făcut în ţară a fost foarte interesant; după o scurtă expunere a sărurilor radioactive, urmată de un efect de înnourare foarte prompt, directoarea Institutului Surorilor de Caritate “Regina Elisabeta” domnişoara L. Fălcoianu s-ar fi exprimat: “ascunde imediat aceste prafuri diabolice!”. O primă previziune a fost făcută pe 25 aprilie 1930, printr-un anunţ făcut către Nicolae Vasilescu-Karpen, membru al Academiei Române, perioada ploioasă fiind între 1-20 mai. O a doua serie de experimente au fost anunţate la Congresul de Chimie desfăşurat la Braşov pe 24 mai; experimentele, desfăşurate în Moldova în perioada 1-4 iunie, au avut drept urmare ploi şi inundaţii pe o mare întindere începând cu 5 iunie. Din păcate, cele două tentative de a susţine prezentări în Academia Română, nu au primit avizul necesar din partea prof. N.Vasilescu Karpen.

Ştefania a înţeles beneficiile ce pot fi aduse agriculturii, dacă acest fenomen poate fi controlat şi dacă pot fi limitate efectele negative inundaţiile. Drept urmare, la data de 10 iunie 1930, Ştefania depune la Direcţiunea Proprietăţii Intelectuale din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului cererea de brevet nr. 18547 cu titlul “Mijloc de a provoca ploaia”. Autorităţile au ignorat valoarea descoperirii, aşa încât, dezamăgită, Ştefania a plecat la Paris unde a găsit sprijin pentru a-şi continua cercetările în Algeria, unde a condus experimente într-o regiune deşertică, prin injectarea în atmosferă a unor săruri radioactive. Rezultatele au fost consemnate de către comandantul militar al regiunii Touggourt în perioada 28 august - 1 septembrie 1934. Conform autorităţilor algeriene, rezultatele experimentele nu au fost încurajatoare deşi guvernatorul general a trimis o scrisoare în care aprecia efortul şi perseverenţa fizicienei românce.

În 1935 pe scenă apare un alt nume: George Manu. Proaspăt asistent suplinitor la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică şi Optică, el este specializat tot în fizică atomică. Împreună cu Radu Grigorovici, vor avea ore de laborator, într-o sală amenajată în acest sens. Afirmaţia precum că ar fi fost primul laborator de fizică atomică nu prea se poate susţine cât timp Ştefania Mărăcineanu avea deja mai mulţi ani de când avea atât ore de laborator cât şi ore de curs de radioactivitate la aceeaşi catedră.

Anul 1934 reprezintă un moment foarte important în domeniul radioactivităţii. La 15 ianuarie Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie comunică Academiei Franceze de Ştiinţe descoperirea fenomenului de radioactivitate artificială, în studiul Production artificielle d'éléments radioactifs. Preuve chimique de la transmutation des élémements, pentru care vor primi Premiul Nobel în anul următor. Discuţiile trebuie să fi fost aprinse de vreme ce la 5 iunie 1934 (după circa 5 luni), într-un articol publicat în “Neues Wiener Journal”, cei doi menţionau:

“Ne amintim că savanta româncă, domnişoara Mărăcineanu, a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

Mulţi spun că Ştefania nu a ştiut să explice fenomenul în 1924. Oare însă existau cunoştinţele necesare pentru a explica acest lucru? Să ne amintim că Chadwick descoperă neutronul abia în 1932. Deşi fusese exprimată o astfel de recunoaştere, în discursul de decernare a Premiului Nobel nu va apare nici o referire la savanta româncă şi la lucrările sale din ultimii 10 ani!

Ştefania Mărăcineanu a exprimat consternarea ei pentru faptul că Irene Joliot-Curie folosise o mare parte din observaţiile sale de lucru referitoare la radioactivitatea artificială, fără să menţioneze aceasta. Mărăcineanu a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris. În acest sens, la 24 iunie 1936 ea se adresează preşedintelui Academiei de Ştiinţe din România şi întocmeşte un memoriu. Chiar din primele paragrafe ea va separa, cu îndrăzneala autorului, contribuţiile proprii de cele ale celei care primise Premiul Nobel şi îşi va susţine cu tărie meritele:

“Dintre toate metalele remarcasem că plumbul devenea cel mai radioactiv. D-na Pierre (Marie) Curie nu mi-a permis a da această explicaţie în teza de doctorat şi mi-a spus: vom continua lucrarea şi va figura şi numele d-tale.”

Să faci o astfel de afirmaţie, imediat după anunţul atribuirii premiului, nu poate avea o altă explicaţie decât că eşti conştientă că ai fost deposedată de nişte merite. Mai mult chiar, Ştefania va enumera şi articolele pe care le-a publicat, înainte de 1934, în care apar menţionate observaţiile şi propriile opinii. Atât la începutul memoriului cât şi la finalul acestuia, Ştefania recunoaşte contribuţia pe care a avut-o Irene Joliot Curie la studierea fenomenului radioactivităţii artificiale, dar va dori să primească recunoaşterea ce i se cuvine.

La câteva zile după festivitatea decernării Premiului Nobel pentru descoperirea radioactivităţii naturale, revista franceză La Nature publică, sub semnătura profesorului A. Boutaric de la Facultatea de Ştiinţe din Dijon, un articol în care sunt expuse rezultatele experienţelor făcute de Ştefania Mărăcineanu în laboratorul Observatorului Astronomic din Paris-Meudon cu privire la fenomenul de radioactivitate pe care-1 prezintă materialele metalice recuperate de pe acoperişul unor clădiri vechi. Amărăciunea, tristeţea şi deziluzia ce se regăsesc în introducerea lucrării "Radioactivitatea" (1936) se datorează de fapt constatării că pentru munca neobosită încununată de o descoperire remarcabilă ca aceea a radioactivităţii artificiale, lumea ştiinţifică nu i-a rezervat decât vagi mulţumiri, aparentă uitare, pentru ca, apoi, după 10 ani de la descoperirea propriu-zisă, succesul să fie atribuit altor personalităţi.

La 11 martie 1935, 26 oameni de ştiinţă au avut iniţiativa de a constitui asociaţia ştiinţifică “Academia de Ştiinţe din România”. Demersurile efectuate de Ştefania Mărăcineanu pentru a i se recunoaşte meritele în descoperirea radioactivităţii artificiale au loc simultan cu acest moment, şi au fost probabil sprijinite de nou-înfiinţata Asociaţie, fără rezultate semnificative. Practic, acea perioadă a fost dominată mai mult de lupta dintre Academia Română şi noua asociaţie, apărută din necesităţile epocii de dezvoltare mai intensă a ştiinţei şi tehnicii. În fapt, o lungă perioadă de timp Academia Română nu a primit femei ca membri. Cu excepţia Reginei Elisabeta şi a Reginei Maria, primite ca membre onorifice, nici o femeie nu a fost primită membru, până după 1948. În acest context, în şedinţa din 21 decembrie 1937, Ştefania Mărăcineanu, şef de lucrări la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, este numită membru corespondent al Academiei de Ştiinţe.

În 1937, când efectele crizei deja trecuseră, se fac propuneri de creştere a bugetului, de înfiinţare a unor posturi noi şi de organizare a unei Conferinţe de radioactivitate. Din păcate Ştefania are iar ghinion deoarece reorganizarea în învăţământ are ca efect desfiinţarea posturilor de şef de secţie, la care ea ar fi avut dreptul. În acest context ea este numită şefă de lucrări, cererea sa de a primi gradul de conferenţiar nefiind aprobată. Tot acum George Manu, asistent suplinitor la Catedra de Acustică şi Optică, este şi el transferat la Catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate începând cu 9 decembrie 1937 şi confirmat pe postul de asistent, cu titlu provizoriu, la data de 4 noiembrie 1938.

În 1939 vine de la Paris Horia Hulubei, la Catedra de Fizica materiei şi radioactivitate din cadrul Universităţii din Iaşi. La Bucureşti, în contextul reorganizărilor menţionate anterior, prin adresa 1456 din 12.04.1939, decanul Facultăţii de ştiinţe, în comunică lui Nicolae Maxim că este delegat să ţină cursul la catedra de Chimie fizicală. Realitatea este că abia înfiinţată, această catedră are evidente dificultăţi de funcţionare, nu numai datorită dotărilor insuficiente şi numărului redus de cadre, dar şi lipsei spaţiului necesar pentru funcţionarea Laboratorului de Chimie fizicală condus de Aurel Ionescu. Maxim este însă deranjat că nu este definitivat, aşa că deschide un proces cu Ministerul. În 1940, deşi justiţia nu-şi spusese cuvântul, pe postul pe care Maxim era provizoriu este adus, prin derogare de la Legea Învăţământului, Horia Hulubei, Maxim fiind mutat la Conferinţa de Chimie Generală. Din acest moment evenimentele se derulează cu repeziciune. În mai puţin de 2 ani Conferinţa vacantă de Fizică matematică şi teoretică este transformată în Conferinţa de Chimie fizică, catedra de Chimie fizicală îşi schimbă titulatura, în catedra de Structura materiei şi chimie fizicală, având ca titular pe prof.dr. Horia Hulubei, iar Laboratorul de Chimie fizicală devine Laboratorul de Fizica Materiei şi Chimie Fizicală. Tot acest proces evolutiv a avut loc fără a se prelua nimic din experienţa Ştefaniei Mărăcineanu. În acelaşi interval de timp, Hulubei este numit rectorul Universităţii Bucureşti şi primeşte o gradaţie de merit. În 1942 existau practic 3 Laboratoare care studiau, sub o formă sau alta, fizica atomică (în ordinea vechimii): (1) Laboratorul de Gravitate, Căldură şi Electricitate curs şi laborator de radioactivitate predat de Ştefania Mărăcineanu, (2) Laboratorul de Fizică moleculară, Acustică şi Optică laborator de fizică nucleară ţinut de Gheorghe Manu şi Radu Grigorovici, şi (3) Laboratorul de Fizica Materiei şi Chimie Fizică condus de Horia Hulubei.

Pentru Ştefania Mărăcineanu era capăt de drum. Pe 20 iunie 1942 o adresă sosită de la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor comunica Facultăţii de ştiinţe că, prin decizia ministerială nr. 120.790/1942 dra. dr. Ştefania Mărăcineanu, şefă de lucrări, urmează a fi pusă în retragere din oficiu, pentru a-şi regula drepturile la pensie, începînd cu 1 octombrie 1942, pentru limită de vârstă, în conformitate cu art. 89, alin. 1 din Legea relativă la organizarea învăţământului superior din 23 mai 1942, şi art. 35 din Codul funcţionarilor publici, decizie publicată şi în Monitorul Oficial.

Ea continuă să aibă preocupări ştiinţifice, susţinând în 1943, la Academia Română, o lucrare despre diverse experimente de generarea a ploilor, efectuate în perioada 1942-1943. Datorită dificultăţilor din perioada războiului, lucrarea nu mai apucă să fie publicată.

Conform informaţiilor publicate de Gheorghe Bezviconi (Necropola Capitalei, Institutul de istorie “N.Iorga”, 1972, p. 182), membru corespondent al Academiei Române, persecutat politic ajuns portar la Cimitirul Bellu, Ştefania Mărăcineanu a fost înmormântată la Cimitirul Bellu fig. 124-150, părăsind această lume la 15 august 1944. Însă, din verificările efectuate la cimitir rezultă că în acest loc ar fi fost înmormântat Ştefan Mărăcineanu, la 18 martie 1947. Chiar şi această ultimă etapă în ceea ce a reprezentat Ştefania Mărăcineanu pentru această ţară, este acoperită de incertitudini.